Despre construirea, în anii ´80, a Centrului Civic s-au scris sute, poate chiar mii de pagini. Cum s-a ajuns însă la decizia de a remodela din temelii una dintre zonele istorice ale Capitalei?
Ideea construirii unui nou Centru Civic al Bucureștiului nu a apărut în vremea comuniștilor, ci pe timpul regelui Carol al II-lea, ca o continuare a transformării capitalei, pe care suveranul o începuse din zona Pieței Romane de astăzi (blocul ARO, la parterul căruia se află astăzi cinematoraful Patria; hotelul Ambasador) și o continuase cu artera Calea Victoriei (blocul Adriatica, la parterul căruia se află în prezent magazinul Muzica și Palatul Telefoanelor, scos la vânzare recent de compania germană Telekom).
Cutremurul din 1977 a fost catalizatorul apariției pe harta Bucureștiului, cu prețul distrugerii unei părți însemnate din istoria arhitecturală și rezidențială a Capitalei, a bulevardului numit pe atunci Victoria Socialismului (foto, credit Sorin Voicu), actualul bulevard al Unirii de astăzi.
”Totul a început ca un zvon după cutremurul din 1977, când în institutele de proiectare se lucra intens la consolidarea clădirilor afectate de calamitate”, scrie prof.dr.arh. Ana Maria Zaharide în lucrarea ”Arhitectura în proiectul comunist. România 1933-1989”. ”Se spunea că a apărut ideea unei restructurări totale a orașului prin reluarea unui proiect dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial – al unui centru civic nou, pe dealurile din partea vestică a Bucureștiului.”
Cutremurul nu distrusese însă zona în care urma să fie construit noul centru civic, una cu o ”țesătură urbană tradițională, cu multă încărcătură de memorie, presărată cu biserici și monumente istorice, încă fermecătoare, chiar dacă prost întreținută sau cu părți lăsate pradă abandonului”, după cum scrie Ana Maria Zahariade.
A urmat un soi de concurs de arhitectură, deși poate este mult spus. ”Optsprezece colective s-au coagulat în jurul principalilor arhitecți ai momentului într-un mod neconvențional, bazat pe afinități, ceea ce nu era deloc obișnuit în acea lume rigid insituționalizată”, scrie autoarea lucrării menționate mai sus. După o lună de lucru ”intens și entuziast”, au fost finalizate 18 machete – care nu mai există în prezent –, diferite ca soluție, însă similare din două puncte de vedere: erau supradimensionate și nu țineau cont de proprietatea privată.
Două au fost proiectele care ar fi făcut ca măcar o parte din zona încărcată de istorie să fie păstrată: cel al profesorilor Octav Doicescu și Nicolae Iotzu – ”o încercare elegantă de a respecta cele mai importante trăsături ale orașului (râul, cele două coline, monumentele istorice, anumite străzi etc.) și de a le sublinia importanța” – și cel al unor tineri arhitecți din Școala de Arhitectură, care presupunea evitarea demolării unor monumente istorice, schimbând direcția axei cu un unghi de patru grade și articularea,printr-un spațiu de tranziție, a fronturilor noului bulevard și orașul preexistent ascuns în spatele lor.
Din păcate pentru București, niciunul dintre aceste proiecte nu a fost ales. ”Un proiect mult mai simplu și mult mai apropiat de ceea ce s-a realizat mai târziu a fost propus de echipa lui Cezar Lăzărescu”, scrie Ana Maria Zahariade.
Astfel, ce nu a reușit cutremurul din 1977 au făcut autoritățile comuniste: au ras de pe fața pământului secole întregi de istorie urbanistică, pentru a face loc, cu brutalitate,Victoriei Socialismului.
Cum au evoluat prețurile
Apartamentele din blocurile care mărginesc bulevardul Unirii (artera cuprinsă între Piața Constituției și Piața Alba Iulia) au fost gândite de autoritățile comuniste ca locuințe pentru potentații vremii, de aceea sunt mai mari și mai bine gândite și construite decât cele din cartierele edificate pentru muncitorii din cadrul marilor platforme industriale comuniste. Vorba lui George Orwell în ”Ferma Animalelor”: ”Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele”.
Revenind la imobiliare, trebuie spus că locuințele de pe Bulevardul Unirii au fost întotdeauna la mare căutare. Potrivit datelor Imobiliare.ro, în martie 2008 o garsonieră în zonă costa, în medie, 107.088 euro (preț cerut), un apartament cu două camere – 167.433 de euro, iar unul cu trei camere avea un preț de 193.487 de euro. Criza economică a afectat și prețul apartamentelor situate pe fosta Victorie a Socialismului, astfel că în mai 2014, o garsonieră avea prețul cerut de 48.630 de euro, un apartament cu două camere costa 60.958 euro, iar o locuință cu trei camere – 73.960 de euro. De menționat că în zonă sunt disponibile spre vânzare și apartamente speciale (duplexuri, locuințecu cinci sau chiar șase camere), ale căror prețuri cerute depășesc 150.000 de euro și pot ajunge chiar la un sfert de milion de euro.
